Oblomov

Dupa nenumarate incercari care au durat vreo 3 ani, am reusit sa prind bilet la unul dintre marile spectacole ce se joaca la Teatrul Bulandra si anume piesa dupa romanul omonim al lui Goncearov: Oblomov.  Avand loc chiar pe scena, pot spune ca nu am ratat nici cea mai mica tresarire pe chipul actorilor sau nuanta din vocea lor. Despre interpretarea actoriceasca nu trebuie sa povestesc prea mult, pisa jucandu-se din 2001 cu sala plina si fiind ultra premiata si apreciata. Desi a durat 4 ore, pot spune ca timpul a fost umplut uniform, regretatul Alexandru Tocilescu lasandu-si amprenta regizorala remarcabila. Omagiul adus lenii si perspectiva noua asupra vietii imbogateste trairile spectatorului si trimite la o analiza serioasa a vietii cotidiene, a lucrurilor importante din viata noastra si a atitudinii vizavi de schimbare. Decorul bine gandit si totusi simplist permite schimbarea tablourilor cu repeziciune si mentine cursivitatea povestii. Oblomov este un spectacol clasic, o piatra de temelie pentru cultura generala a oricarui teatrofil si inca o piesa ce confirma statutul de mare actor al lui Mihai Constantin.

Oscar si Tanti Roz

Cred ca sunt 2 ani de cand nu reusesc sa ajung la cateva piese ce se joaca la marile teatre din Bucuresti. Una dintre ele este Oscar si Tanti Roz a teatrului Bulandra. Am citit foarte multe cronici referitoare la aceasta piesa si am ascultat marturiile emotionate ale catorva spectatori ce vizionasera deja acest spectacol. De aceea si asteptarile mele au fost foarte mari. Acestea nu au fost dezamagite de prestatia extraordinara a Oanei Pellea si a mai tanarului sau coleg Marius Manole, 2 actori pe care ii indragesc foarte mult si care nu m-au dezamagit pana acum cu nicio reprezentatie. Eram pregatita pentru o seara emotionanta din cale afara, insa am fost uimita sa constat ca profunzimea textului nu a fost surprinsa si exploatata indeajuns. Sa fim seriosi: povestea unui copil de 10 ani si a ultimelor sale zile pe Pamant din cauza luptei cu un cancer necrutator starneste oceane de lacrimi si de la cei mai insensibili spectatori. Insa regizoarea Chris Simion a realizat un spectacol presarat cu momente de tragi-comedie si insista pe latura ludica a copilariei, micile rautati dintre acestia, povestea de dragoste dintre Oscar si Peggy Blue si pune foarte putin accent pe atrocitatea tratamentelor cu chimio si radio terapie sugerate doar prin cateva secunde de imagini de fundal.

Prestatia lui Peggy Blue nu mi s-a parut convingatoare, insistand mai mult pe a fi un copil razgaiat si bolnav decat a fi unul sensibil ce-i cucereste inima lui Oscar. Marius Manole este infinit mai mult “copil” decat partenera de scena, Antoaneta Cojocaru. Bacon (Cristina Cassian) aduce elementul comic si rautacios, interventiile sale fiind un liant intre diferitele tablouri ale piesei.

Conversatiile dintre Tanti Roz si micul ei protejat sunt presarate cu maxime ce starnesc rasul printre spectatorii oricum impresionati. Asdori sa amintesc cateva dintre cele pe care le-am retinut:

Pt barbati: Intre 25-35 de ani nu va menajati, draga! Bautura, femei, tutun. Dupa 40 e mai rau, la 45 fix va ia mintile Dumnezeu de tot!

Daca tii totul in tine o sa ajungi o lada de gunoi!

Exista 2 feluri de suferinta:

1.       Fizica- n-ai ce face, o induri

2.       Morala – o alegi!

Viata e un fapt, nu o pedeapsa!

Viata e pe zile! Poti sa traiesti intr-o zi cat altii in 10 ani!

Spectacolul este unul de vazut, salvat in totalitate de cei 2 mari actori deja consacrati, un apel la sensibilitate si un semnal mare de alarma din care putem invata ca viata este numai una si ca merita traita fiecare secunda la intensitate maxima, indiferent de greutati, boala si neplaceri!

Tarul Ivan isi schimba meseria

Teatrul Metropolis revine cu o surpriza minunata in regia lui Gelu Colceag. Piesa foarte inteligenta dupa Bulgakov starneste hohote de ras si aplauze furtunoase la finalul spectacolului. Regizorul insereaza in piesa momente din viata cotidiana si referiri la alte opere din repertoriul marelui scriitor. Piesa continua in mod inteligent si pe timpul pauzei cu un spectacol de magie in foaier pentru care protagonistul spectacolului primise invitatie de la 2 emisari necunoscuti. Decorul este foarte inteligent realizat, scena rotativa permitand trecerea foarte rapida dintr-un plan in altul. Costumele sunt de o frumusete si o complexitate destul de rar intalnita, iar jocul actoricesc este de o calitate deosebita. Doru Ana, Radu Gabriel si mai tanarul Vlad Logigan primesc ropote de aplauze binemeritate pentru o interpretare de exceptie.
O comedie foarte bine alcatuita, de care aveam nevoie pentru a inveseli tristele zile de iarna!

Insemnarile unui nebun

Saptamana trecuta am avut parte de o surpriza nemaipomenita din partea Arcub. Punerea in scena dupa Gogol in regia lui Felix Alexa m-a purtat pe culmi nebanuite o data prin prestatia extraordinara si fara cusur a lui Marius Manole (dupa cum m-a obisnuit deja), dar si prin acordurile de vioara ale lui Alexander Balanescu, o adevarat stea a muzicii internationale care, iata, participa la un proiect destul de nemediatizat in tara de bastina, dar pe car eil recomand  cu deosebita caldura.
Povestea in sine, textul lui Gogol nu ofera foarte multe posibilitati regizorului pentru punerea in scena, insa Felix Alexa reuseste cu o deosebita maiestrie sa imbine povestea, care la prima vedere poate aparea monotona, cu acordurile viorii lui Balanescu, proiectii pe un perete  din decorul simplu (dar sugestiv) si o banala creta ce marcheaza fiecare postare din jurnalul bietului nebun. Nu vreau sa dezvalui mai multe, dar pentru cei ce cauta un regal actoricesc si un spectacol complet si deosebit, recomand Arcub si Insemnarile unui nebun!

Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul national - interviu cu Dan Puric

Am primit pe mail un interviu foarte interesant si care cred ca o sa placa cu Dan Puric publicat pe 19.01.2010 de http://www.certitudinea.ro, dar care cred ca este inca foarte actual. Enjoy:

Dan Puric, "Marele Mut" (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât

orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe. Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea "brandului România", deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC.

"Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură"

Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. "Când faci un bine pentru ţară

- spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească

salvatorului, îl întreabă: <Dar basca unde este?>. Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să

plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia".
V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi?
Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică

fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu.
Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta...
Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.
Adică la un naţionalism "de partid şi de stat"...
Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar "eşalonul doi" a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic.

Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.

"Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă"

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate ("Cântarea României" de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.
A amatorismului?
Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.
Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.
Promiscuitate, pornografie, kitsch.
Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?
Cum spuneam, oamenii noştri politici - haimanalele politice, de fapt - n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.
România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?
Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. "Familia Bundy", sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din '90 încoace,

vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului.

"După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă"
Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?
Înainte de '89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic -vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a
ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa. Telenovelele fac parte din categoria incriminată?
Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria.
Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.
"Au făcut din cultură un fel de rezervaţie"
Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.
Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le "injectează" în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale...Ca la un parastas?...
Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni. V-aţi confruntat cu această situaţie?
Bineînţeles. Eu am filmat la BBC , la RTL , în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare. Poate n-aţi insistat destul?...
Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.

"Există două culoare de jogging către cimitir"

Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. "Cum ŞI poet?" -

l-am întrebat eu, indignat. "Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă". O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.
Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?

Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii. Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja

pensionari.

Există alternativa emigrării?.

Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de

nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din "Micul prinţ": "Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil".

Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură.

Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul..

Stele ratacitoare...pe aratura

Aseara am fost la Teatrul evreiesc care m-a obisnuit sa ma incante cu calitatea pieselor si a jocului actoricesc. Stele rătăcitoare este spectacolul a cărui premieră marchează aniversarea celor 65 de ani de la înfiinţarea Teatrului Evreiesc de Stat. Scrisa de Alehem Shalom, unul din cei mai mari scriitori evrei, piesa se vrea a fi un demers initiatic cu accente comice in universul teatrului si jucata in idis, farmecul ar fi trebuit sa fie cu atat mai mare. Distributia contine cred ca toata echipa de actori a teatrului inclusiv marii Maia Morgernstern si Ciupercescu. Concluzia mea este ca m-a dezamagit profund. Piesa a fost atat de prost jucata pe alocuri incat m-a bufnit efectiv rasul de ridicolul interpretarii. Desi costumele sunt impresionante si anunta un buget mare pentru aceasta piesa (pentru actrite inclusiv botine din saten asortat cu rochiile de epoca), cele 2 ore au fost aproape un chin pentru spectatorul din mine. Repetita obsedanta a maximelor precum "esti o vaca proasta si grasa" si blestemele nenumarate care adauga totusi un pic de umoristica ansamblului ("Arza-te-ar focul fara asigurare") sunt obositoare si exasperante. Cu regret, nu recomand aceasta noua montare a teatrului evreiesc din capitala!:(

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprita

Dupa o perioada de vacanta de sarbatori am inceput anul in forta cu o pneumonie care m-a scos din circuit vreo 2 saptamani. Insa am revenit saptamana trecuta la Odeon pentru premiera piesei de Bertholt Brecht in regia lui Galgotiu. Parerea mea este ca in sala de la Odeon se poate juca si cea mai proasta piesa din lume ca intr-un asemenea decor elegant tot se salveaza intr-un fel aparentele. Nu este cazul si acestei piese in stil cabaret cu coregrafie de Mazilu. Desi decorul si costumele nu consider ca s-au ridicat la nivelul asteptarilor, jocul actoricesc a facut deliciul piesei. O interpretare a lui Hitler de exceptie si miscarile de dans ale balerinelor, afirmarea echipei tinere de actori compun un spectacol diferit si incitant care nu ar trebui ratat!

Intalnire cu scriitorii

http://agenda.liternet.ro/articol/15873/Comunicat-de-presa/Scriitorii-care-participa-la-cea-de-a-V-a-editie-a-FILB-Bucuresti-2012.html

Istoria Romaniei in fotografii

Site extraordinar unde se pot regasi imagini minunate:
http://www.facebook.com/pages/Istorie-romaneasca-in-fotografii/183296198422234#!/pages/Istorie-romaneasca-in-fotografii/183296198422234

Ma mut la mama

Categoria ar trebui sa se numeasca: Stiri din campania electorala. De ce? Pentru ca s-a intamplat sa fiu invitata la teatru si tarziu am aflat ca invitatia era din partea unui partid politic, acelasi ca in cazul incidentului cu cartea relatat mai devreme in blog. Cu o sala a Palatului Copiilor plina de alegatori de tot felul (TOTI fara telefoane date pe silent, care au sunat in disperare), piesa a avut un real succes.

Adriana Trandafir, mama vaduva de 57 de ani care are un iubit si incearca sa-si vada de viata ei dupa o viata grea in care a crescut 2 copii cu greu, este asaltata din nou de necazurile copiilor si se vede nevoita sa-si sacrifice o seara cu iubitul ei pentru a le rezolva (din nou) necazurile puradeilor. Piesa este plina de replici savuroase, desprinse din viata de zi cu zi, in care nu exista spectator care sa nu se fi regasit. De ras, am ras cu lacrimi, la fel cu toata sala.

O piesa reusita, scrisa special pentru Adriana Trandafir, dupa cum ea insasi a recunoscut, insotita in final de un mesaj electoral (bineinteles), perfecta pentru o seara de duminica!

Exercitii in tara lui Guliver

“Călătoriile lui Gulliver, exerciții scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift” este cel mai nou spectacol al lui Silviu Purcarete ce a fost deja distins cu un premiu din partea Bank of Scotland  si care va avea premiera la Edinburgh. Spectacolul a fost prezentat in cadrul FNT pe scena mare a nationalului avand o audienta impresionanta, fiecare colt de scara fiind ocupat de cate un privitor.

In decorul minimalist cu o podea acoperita cu paie si prelate transparente ce definesc spatiul, Purcarete se opreste asupra partii din romanul lui Swift in care este vorba despre meleagurile stapanite de cai si locuite de supusii acestia, yahoo-ii, ce sunt o reprezentare umana grotesca si plina de tot ce poate fi mai pestilential si had. Spectacolul este gandit ca un exercitiu de imagine, de aceea dialogul este foarte redus. Insa imaginile vorbesc mai mult decat sugestiv de la sine. Regizorul se foloseste de costume si recuzita pentru a crea niste efecte vizuale deosebite  ale diformitatilor umane. Incercarea de a reda un univers stapanit de urat, grotesc si inuman ca o paralela a lumii in care traim, este inteligent transpusa in actiune prin introducerea conceptului de rutina zilnica evidentiata de sirul automat de costume ce defileaza pe scena. Imagini violente ca vanzarea nou-nascutilor si extragerea organelor interne ale acestora in scopuri canibalice, acte sexuale dezlantuite si diformitati umane exagerate sunt un mijloc pertinent de a atrage atentia asupra universului in care traim fara a parea grotesti si inadecvate. Ciclicitatea care duce cu gandul la o poveste este data de prezenta unui cal adevarat absolut superb ce este plimbat pe scena la debutul si la finalul spectacolului.

Un experiment nou pentru mine, care nu eram obisnuita cu viziunea teatrala a lui Purcarete. Un spectacol deosebit, socant pentru un public neavizat, care contine totusi adevaruri exprimate intr-un mod curajos si nonconformist!

Doua loturi...halucinante

Fiind deja la a doua experienta in Sala mica a Nationalului, nu insist asupra minunatiei create de TNB (gasiti turul virtual in una dintre postarile anterioare). http://www.tnb.ro/index.php?page=spectacol&idspec=428

Inca de la intrarea in sala m-a frapat decorul extraordinar realizat de Helmut Stürmer, o cusca mare de fier ce avea sa fie resedinta domnului Popescu, sediu de politie, minister si casa chivutelor, spatiu creat printr-o rotire continua a scenei pentru reinventarea atmosferei si spatiului. Pana si mancarea din tigaia (tiganeasca adevarata) a chivutelor era la locul ei (pilaf cu prune adevarate :)) ). Jocul de umbre creat continuu prin utilizarea exceptionala a reflectoarelor contribuie la atmosfera aproape mortuara creata in jurul acestei piese. Pianistul asezat in spatele cutiei de fier ce asigura live un fond sonor ce te duce cu gandul la un thriller este un nou element captivant. Toate detaliile se intrepatrund minunat (chivutele vorbind intre ele chiar in tiganeste) pana la punctul culminant, paroxismul domnului Popescu, completat de nebunia religioasa a sotiei sale. Nu lipseste violenta in scena de la politie unde chivutele sunt agresate, conferind unei piese create de conu’ Iancu un caracter de tragedie, fiind cu atat mai surprinzator.

Un spectacol horror cu iz de comedie pus la punct de Alexandru Dabija ce tine spectatorul cufundat in scaun ca intr-o cursa in montagne russe!

Pilda

Multumesc pe aceasta cale doamnei Elisabeta!
M-am gandit sa impartasesc cu putinii mei cititori aceasta pilda minunata. Pentru cei care nu sunt vorbitori de franceza (se stiu cei 2 cu germana), pot folosi Google Translate sau si mai bine pot da un telefon pentru lamuriri.

Un jour, un vieux professeur de l'École Nationale d'Administration
    Publique (ENAP) fut engagé pour donner une formation sur la
    planification efficace de son temps à un groupe d'une quinzaine de
    dirigeants de grosses compagnies nord-américaines.
   
      Ce cours constituait l'un des 5 ateliers de leur journée de
    formation. Le vieux prof n'avait donc qu'une heure pour "faire
    passer sa matière ".
   
      Debout, devant ce groupe d'élite (qui était prêt à noter tout
    ce que l'expert allait lui enseigner), le vieux prof les regarda
    un par un, lentement, puis leur dit : "Nous allons réaliser une
    expérience".
   
      De dessous la table qui le séparait de ses élèves, le vieux prof
    sortit un immense pot de verre de plus de 4 litres qu'il posa
    délicatement en face de lui. Ensuite, il sortit environ une douzaine
    de cailloux a peu près gros comme des balles de tennis et les plaça
    délicatement, un par un, dans le grand pot. Lorsque le pot fut
    rempli jusqu'au bord et qu'il fut impossible d'y ajouter un caillou
    de plus, il leva lentement les yeux vers ses élèves et leur demanda :
   
      "Est-ce que ce pot est plein?".
   
      Tous répondirent : "Oui".
   
      Il attendit quelques secondes et ajouta : "Vraiment ?".
   
      Alors, il se pencha de nouveau et sortit de sous la table un
    récipient rempli de gravier. A
    vec minutie, il versa ce gravier sur
    les gros cailloux puis brassa légèrement le pot. Les morceaux de
    gravier s'infiltrèrent entre les cailloux... jusqu'au fond du pot.
   
      Le vieux prof leva à nouveau les yeux vers son auditoire et
    réitéra sa question  :
   
      "Est-ce que ce pot est plein?". Cette fois, ses brillants élèves
    commençaient à comprendre son manège.
   
      L'un d'eux répondît: "Probablement pas !".
   
      "Bien !" répondît le vieux prof.
   
      Il se pencha de nouveau et cette fois, sortit de sous la table
    un sac de sable. Avec attention, il versa le sable dans le pot.
    Le sable alla remplir les espaces entre les gros cailloux et le
    gravier. Encore une fois, il redemanda : "Est-ce que ce pot
    est plein ?".
   
      Cette fois, sans hésiter et en choeur, les brillants élèves
    répondirent :
   
      "Non!".
   
      "Bien!" répondît le vieux prof.
   
      Et comme s'y attendaient ses prestigieux élèves, il prit le
    pichet d'eau qui était sur la table et remplit le pot jusqu'a ras
    bord. Le vieux prof leva alors les yeux vers son groupe et demanda :
   
      "Quelle grande vérité nous démontre cette expérience? "
   
      Pas fou, le plus audacieux des élèves, songeant au sujet de ce
    cours, répondît : "Cela démontre que même lorsque l'on croit que
    notre agenda est complètement rempli, si on le veut vraiment,
    on peut y ajouter plus de rendez-vous, plus de choses à faire ".
   
      "Non" répondît le vieux prof. "Ce n'est pas cela. La grande
    vérité que nous démontre cette expérience est la suivante :
   
      "Si on ne met pas les gros cailloux en premier dans le pot,
    on ne pourra jamais les faire entrer tous, ensuite".
   
      Il y eut un profond silence, chacun prenant conscience de
    l'évidence de ces propos.
   
      Le vieux prof leur dit alors : "Quels sont les gros cailloux
    dans votre vie ?"
   
      "Votre santé ?"
   
      "Votre famille ?"
   
      "Vos ami(e)s ?"
   
      "Réaliser vos rêves ?"
   
      "Faire ce que vous aimez ?"
   
      "Apprendre ?"
   
      "Défendre une cause ?"
   
      "Vous relaxer ?"
   
      "Prendre le temps... ?"
   
      "Ou... tout autre chose ?"
   
      "Ce qu'il faut retenir, c'est l'importance de mettre ses GROS
    CAILLOUX en premier dans sa vie, sinon on risque de ne pas
    réussir... sa vie. Si on donne priorité aux peccadilles (le gravier,
    le sable), on remplira sa vie de peccadilles et on n'aura plus
    suffisamment de temps précieux à consacrer aux éléments importants
    de sa vie.
   
      Alors, n'oubliez pas de vous poser à vous-même, Elisabeth, la
    question :
   
      "Quels sont les GROS CAILLOUX dans ma vie?"
   
      Ensuite, mettez-les en premier dans votre pot (vie)"
   
      D'un geste amical de la main, le vieux professeur salua son
    auditoire et quitta lentement la salle.

10 negri....electorali

Astazi, iesind sa duc gunoiul, ce gasesc pe pragul usii mele? M-am impiedicat de o carte din colectia "Adevarul", "Zece negri mititei" de Agatha Christie. Foarte uimita ma uit pe scara si observ pe pragurile tuturor vecinilor acelasi exemplar. Il deschid si destul de mare mi-e mirarea (recunosc), gasesc dedicatie din partea unui candidat nici nu stiu exact la ce. Apoi mi-am amintit ca e campanie electorala. Singurul lucru care ma bucura este ca macar unul din ei apeleaza la cultura pentru a se autopromova.

Napasta

In cadrul Festivalului National de Teatru 2012, participa Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti cu punerea in scena a lui Cristi Juncu pentru “Napasta”. Fiind editia dedicata celor 100 de ani de la trecerea in nefiinta a lui Caragiale, era normal sa se joace si unica drama scrisa vreodata de conu’ Iancu. De asemenea este si ultima piesa din repertoriul marelui scriitor, cea care i-a adus mare mahnire in urma acuzatiilor de plagiat, dar si notorietate, fiind ea la randu-i plagiata si jucata pe mari scene si prima piesa din Romania ce a fost jucata intr-o limba straina la Cernauti, 30 decembrie 1895.

Respectandu-si crezul : „Cu cât ai o viziune mai «vizionară», cu atât mai bun eşti ca regizor”, Cristi Juncu vine cu o punere in scena a dramei ce pare desprinsa din vis. Cu un text fragmentat pe alocuri, incercarea de introducere intr-o atmosfera apasatoare, neagra, atinsa de fatalitate, reuseste prin folosirea unui decor minimalist, dar plin de simboluri revelatoare. Scena mica ce infatiseaza carciuma este inconjurata de randuri inghesuite de spectatori ce pot aproape atinge personajele. Desi o vreme ingrozitoare afara, locurile se umplu ametitor de repede de oameni ce stau cu sufletul la gura asteptand faurirea dramei. Inainte de debut, singurul zgomot ce se aude pe scena de la Bulandra este sunetul ploii abundente cazand pe acoperis ce sporeste dramatismul situatiei. In acorduri de muzica country, ce duc cu gandul la scenele din filmele cu Vestul Salbatic, este prezentat decorul si apoi personajele. In jocuri de lumini, se descopera universul alb-negru imaginat de regizor, o esarfa neagra uitata pe cadrul geamului mic din fundal prevestind Moartea ce nu poate ocoli acest decor.

Inca din primele minute, spectatorul este introdus in esenta dramei, in triunghiul amoros format de Anca (Ada Simionica), actualul ei sot Dragomir (Ioan Coman), ucigasul primului si macinat de 8 ani de zile de acesta si Gheorghe (Bogdan Farcas), amantul Ancai. Dragomir cade in patima alcoolului in incercarea de a uita crima comisa, insa este macinat de vinovatie si devine un sot absent si obsedat de imaginea raposatului. Gheorghe incearca sa o consoleze pe Anca, dar este rapid scos din scena, accentul punandu-se pe relatia sot-sotie si mai tarziu, drama traita la aparitia nebunului (Nicu Mihoc), cel scapat din ocna dupa invinuirea pe nedrept de a-l fi ucis pe primul sot al Ancai. Interpretarea Ancai, in incercarea de a sublinia deznadejdea si nefericirea, este insotita de cantul la muzicuta. Discutiile intre soti au momente de halucinatie in care Dragomir isi inchipuie ca o sugruma pe Anca, moment introdus inopinat in mijlocul discutiei cu ajutorul unor jocuri de lumini si abandonat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, totul ramanand in imaginatia lui Dragomir. Aparitia nebunului si in final moartea acestuia, construiesc finalul previzibil. Confruntarea dintre nebun si Dragomir este foarte activ redata, Ion fiind cuprins de furie si incercand sa-l inece pe adevaratul criminal intr-o galeata pe care o purta pretutindeni cu el.

Cuvintele definitorii pentru spectacol devin : jocuri de lumina, tenebre si un focus pe actorii principali. Anca, insa, nu reuseste sa-si indeplineasca cu adevarat rolul de sotie napastuita, ci este de cele mai multe ori o sotie inexpresiva si banala. Dragomir se achita mai mult decat onorabil de scenele de betie si delir emotional. Nebunul este interpretat intr-o alta varianta de Andi Vasluianu, insa Nicu Mihoc zugraveste un personaj cu alienare mintala ce duce cu gandul la un copil speriat si docil ce isi accepta soarta cu resemnare. Spectacolul ca un intreg este insa presarat de foarte multe momente de pauza, gandite probabil pentru a marca momentele dramatice, insa devin plictisitoare si apasatoare pentru spectator. Introducerea in atmosfera este magistral realizata, insa continuarea pana la clipele definitorii lasa de dorit si se pierd in momente de umplutura numeroase si apasatoare.

Teatrul „Toma Caragiu", Ploieşti

Nume: Napasta

De: I. L. Caragiale

Regia: Cristi Juncu

Distribuţie: Andi Vasluianu/Nicu Mihoc (Ion), Ada Simionică (Anca), Ioan Coman (Dragomir), Bogdan Farcaş (Gheorghe)

 

Cina cu prietenii

Festivalul m-a adus si in aceasta seara la teatru. Pe scena ArCub am vizionat aceasta piesa ce se mai poate cunoaste si sub denumirea de "Divort in 4". Decorul modern si sala minunata induc o stare ce fac spectatorul sa-si doreasca sa "inspire" teatru. Debutul piesei a fost minunat, interpretarea actoriceasca de un ritm alert si pronuntat introduc spectatorul in cercul intim al familiei prezentate. Scena certii conjugale aproape te face sa crezi ca vei primi o palma si in public daca intervii cu vreo vorba nelalocul ei. Limbajul natural presarat cu cateva injuraturi si apelative colorate fac ca piesa sa fie nerecomandata publicului minor fara a trece insa in sfera vulgarului. Lucrurile se schimba insa dupa ce se trece de punctul culminant cam pe la jumatatea piesei si atmosfera devine apasatoare pentru spectator care asista la scene tot mai lungi(te) de explicatii moralizatoare. Pacat de un inceput bun, actori si decor minunat.

Doi x doi

Pentru a urmari acest spectacol, am pasit pentru prima data in Sala Mica a TNB, proaspat construita si atat de necesara pentru a implini setea avida de cultura ce se observa in ultima perioada la publicul bucurestean. Spectacolul coupe se compune din 2 piese distincte separate printr-o pauza in care se schimba decorul si actorii. Piesa de debut este "Tigrul" de Murray Schisgal, in care se zugraveste prin trairile personajelor, o lume ce nu mai este de mult contemporana si in care grijile si preocuparile tineretului erau de o alta factura. Trairile personajelor si modul cum acestea se descopera, pornind dintr-un cadru violent si finalizand intr-unul erotic, sunt notabile.

Cea de-a doua piesa este "Amantul" de Harold Pinter. Intr-un decor foarte cochet si frumos conturat, se desfasoara cuplul Maia Morgenstern - Mircea Rusu ce apare din ce in ce mai des pe scenele diferitelor teatre din Bucuresti si pare sa reflecte foarte bine imaginea cuplului de varsta medie ce trece prin diverse probleme si drame specifice perioadei. In aceasta ipostaza, cei doi incearca sa ofere putina sare si piper casniciei de 10 ani si se confera situatiei de a face role-playing pentru a-si indeplini cele mai ascunse fantezii sexuale.

Un spectacol inedit presarat cu nume mari ale scenei romanesti asteapta spectatorii la TNB!

D'ale noastre

Am avut ocazia minunata de a ma numara printre spectatorii deschiderii celei de-a 22-a editie a Festivalului National de Teatru. Dupa obisnuitele discursuri scurte si la obiect, am putut urmari din primele randuri un experiment minunat ce poarta semnatura lui Gigi Caciuleanu. Spectacolul inspirat din piesele caragialiene este un mix ce contureaza minunat atmosfera creata in opera sa de conu' Mitica. Rand pe rand apar zugravite in pasi de dans personaje ce apartin unor piese ca : "O scrisoare pierduta", "D'ale carnavalului", "Napasta", "D-l Goe". In decorul minimalist, se pune accent strict pe interpretarea artistica, costume si muzica. Echipa tanara de protagonisti se metamorfozeaza cu o rapiditate uimitoare din personaj in personaj, accentuand trasaturile definitorii si pastrand comicul de situatie. Alegerea pieselor ce au alcatuit coloana sonora mi s-a parut extraordinara, mi-ar placea enorm sa iasa pe un cd-dvd acest mix antrenant cu accente de buddha bar. Insa ce este cu adevarat fabulos este ca balerinii ce evolueaza ca o echipa sudata si cu multa experienta in domeniu este de fapt alcatuita din ACTORI si nu balerini, cum ar putea parea initial. Acestia executa miscarile complicate cu o gratie si usurinta demne de invidiat. Ritmul alert al evolutiei se pastreaza aproape pe toata durata spectacolului, protagonistii schimband personaj dupa personaj si transmitand in functie de fiecare sceneta fie umor, fie profunzime.

Un spectacol deosebit, o surpriza a acestui an ce aduce noutate pe scena nationalului bucurestean!

Miss Daisy si soferul ei

Recomand piesa mai ales celor ce nu au vazut filmul http://www.imdb.com/title/tt0097239/ 

Cuplul Maia Morgenstern - Mircea Rusu m-a incantat inca o data la teatrul Evreiesc. Regizorul Claudiu Goga respecta scenariul si reuseste sa combine toate momentele piesei pe o scena mica, dar impartita corect. Iar cine nu si-a inchipuit vreodata ca o va vedea pe Maia purtand o pereche de pampersi pentru adulti, chiar trebuie sa mearga sa vada piesa.

Nevestele vesele din Windsor

Metropolis a realizat o punere in scena a piesei lui Shakespeare in varianta musical, cu multi actori tineri si cateva vedete menite sa dea spectacolului greutate. Sa incep cu partile bune : per total spectacolul nu pot sa zic ca a fost bun, dar o incercare inedita a lui Tocilescu. George Ivascu a facut un rol savuros, apreciat de intreg publicul dupa hohotele de ras iscate de prestatia dansului. Muzica foarte buna, live, sub semnatura lui Nicu Alifantis este extraordinara. Numerele de step au fost o surpriza placuta, deoarece se intalneste  destul de rar. Adriana Trandafir si-a executat corect rolul, executand o parodie dupa Tina Turner. Nu am inteles de ce catre sfarsitul piesei, cand se planuia pedepsirea lui Falstaff, au trebuit pe fundal sa inceapa 2 din tinerele actrite, care mi s-au parut in plus pe toata durata piesei, sa inceapa un minishow lesbi. Mi s-a parut total nepotrivit cu actiunea si oricum nu cred ca a observat toata lumea ce se petrecea acolo. Dintre toti tinerii actori al cearceafului ce se numeste distributia, un numar destul de mic mi-a atras atentia prin calitatea jocului actoricesc, in rest s-au remarcat doar prin spiritul de turma in a face galagie. Stiu ca domnul Ivascu sustine foarte mult tineretul in cadrul proiectelor dumnealui, insa manifestarile zgomotoase si zbenguite ale unui grup mare de tineri nu mi se mai pare adecvat dupa terminarea liceului. Si revin la obsesia mea cu fumatul: s-a fumat exagerat de mult si ostentativ. Chiar nu se mai pot evidentia niste scene decat prin afisarea fumatului plictisit sau nervos?